Despre „centripetul” Dostoievski şi „centrifugul” Tolstoi în vremurile noastre sau despre „cicikovismul” anumitor intelectuali!

Ion Ianoşi spune că Turgheniev atunci când distinge între forţa centrifugă şi forţa centripetă în literatură îşi ia drept model pe Don Quijote respectiv Hamlet. Unul îşi caută împlinirea în cele lumeşti şi direct cuantificabile, fiind astfel orientat spre lumea exterioară, în timp ce altul se raportează la sine, la suflet şi la cele înălţătoare direcţionându-se astfel către cele care se află în noi şi mai puţin în exteriorul nostru. Dihotomia lui Turgheniev nu mi-ar fi rămas în gând dacă aceasta nu m-ar fi ajutat să înţeleg diferenţa dintre „zbaterea” lui Dostoievski respectiv „de-zbaterea” lui Tolstoi. Ambii sunt oameni „chinuiţi” în plan spiritual şi mental, însă în planuri diferite, după cum ne vom „chinui” să demonstrăm în continuare.

„Zbaterea” lui Dostoievski este centrată pe sufletul personajelor sale şi pe relaţia acestora cu Hristos (şi nu cu Dumnezeu am putea spune, diferenţa fiind că Hristos întruchipează ceva din oameni fiind învecinat cu ei cândva), făcând astfel ca forţa centripetă a sufletului şi religiei să închidă orice fel de zbucium mental şi sufletesc în acest orizont. „De-zbaterea” lui Tolstoi este centrată pe om cu a sa devenire pâmânteană, deschizând astfel calea pentru forţa centrifugă a celor lumeşti. Dacă Legenda Marelui Inchizitor ne confirmă caracterul centripet al gândurilor lui Dostoievski, în schimb „religia care aduce fericirea aici pe Pâmânt”, după cum spune Tolstoi în Jurnalul său, întăreşte ideea de centrifugare a omului în jurul celor lumeşti. Nu există în literatura lui Dostoievski, exceptând poate fragmente din Jurnalul literar (când se vorbeşte despre Nekrasov sau Belinski, spre exemplu), o preocupare cel puţin comparabilă faţă de calea perfecţiunii şi perfecţionării umane (nu a sufletului), urmată într-o proporţie semnificativă de Tolstoi. Acesta din urmă se preocupă în mod constant şi zi de zi de îndreptarea caracterului său, în timp ce autorul Idiotului are în vedere împăcarea sufletului şi pregătirea acestuia pentru întâlnirea de dincolo de cele lumeşti.download

Dacă pe Dostoievski îl preocupă sufletul şi mântuirea prin suferinţă, pe Tolstoi îl animă gândurile şi ideile, în condiţiile în care în Jurnal recunoaşte ineditul situaţiei când s-a surprins pe sine că se mustra ca nu s-a gândit la ceva anume. Dostoievski consideră evoluţia ca fiind dependentă de simţăminte şi purtări, în timp ce Tolstoi gândeşte perfecţionare şi nu perfecţiunea, cum spune în mod dezinvolt, ca fiind a gândului şi ideii. La un nivel subsidiar, părintele lui Mîşkin nu este preocupat de aspectele materiale în niciun fel, luând pe cei umiliţi şi obidiţi ca un dat, în timp ce creatorul lui Nehliudov se interează în mod activ de cele cuantificabile, elocvent în acest fel fiind şi numai interesul lui faţă de soarta iobagilor, respectiv de posibilitatea de renunţare la dreptul de proprietate.

În vremurile în care trăim ne întrebăm cum este mai bine: să fim cu capul în nori sau cu picioarele pe pâmânt. Întrebarea îşi găseşte rostul şi în condiţiile în care zilele acestea se discută mai des decât niciodată despre rostul intelectualilor, inclusiv în politică, despre ce înseamnă intelectual, despre cât de pragmatic trebuie să fim prin raportare la moralitate, mijloace şi scopurile urmărite etc. Înainte de a încerca să frângem pâinea ar trebui să fugim în cadrul unei astfel de analize de ceea ce Nicolae Steinhardt numea păcatele de dreapta, adică aşezarea principiilor fundamentale de viaţă în lucruri mărunte şi fără niciun interes. Or în cadrul în discuţie nu trebuie să devenim intelectuali din orgoliu şi mândrie, sau cinici şi pragmatici până la epuizarea oricărei urme de idealitate, din acelaşi impuls de mândrie şi orgoliu. Fie că suntem centripeţi, fie că suntem centrifugi trebuie să fim din convingere şi nu din interes, mândrie sau speculativ (aşa este la modă). Ion Ianoşi, plecând de la adnotările lui Dostoievski, consideră că la Mîşkin se întâlneşte acest păcat, al mândriei de a fi Idiot. Zilele acestea, când capul nu se mai înţelege cu picioarele, când mintea nu mai întâlneşte sufletul, când mândria de a fi intelectual este excesiv trăită, înţelegerea preocupărilor literare mai sus menţionate capătă o importanţă şi mai crescută.

Personal nu cred că cele două atitudini sunt incompatibile, ci combinarea acestora în sensul de împăcare a sufletului cu mintea constituie calea a treia sau calea de mijloc între cele două forţe în discuţie. O astfel de întâlnire este posibilă şi ţinând seama de evoluţia generală a societăţii în care trăim, care a trecut peste multe neajunsuri materiale, care a crescut gradul de satisfacere a nevoilor fundamentale ale noastre, tuturor. „Foamea” , cel puţin în această parte de Europă nu mai este atât de mare, astfel încât cei mai mulţi dintre noi pot să-şi direcţioneze gândurile şi energia nu doar pentru propăşirea materială ci şi către mântuirea sufletului prin suferinţă.

Între forţa centripetă exemplificată de Dostoievski şi forţa centrifugă reprezentată de Tolstoi, există Cicikov-ul, acela care nu are nicio treabă cu mântuirea, fie că aceasta se face prin trecerea sufletului prin sita suferinţei, sau prin prinderea minţii şi ideilor în cleştele perfecţionării umane, ci urmăreşte doar satisfacţia propriei burţi. Nu ştiu dacă din punct de vedere cantitativ suntem mulţi sau puţini Cicikovi, însă este clar că din ce în ce mai mulţi suntem preocupaţi exclusiv de burtă şi de ce punem în ea. Dacă la începutul secolului al XIX-lea existau anumite cauzalităţi obiective, în contemporaneitate determinări străine de voinţa omului sunt din ce în ce mai puţine.

Problema nu vine din faptul că masele au rămas între scaune, întrucât în evoluţia socială de cele mai multe ori majoritatea urmează minoritatea şi nu invers. Îngrijorătoare este poziţia unor intelectuali care nu au înţeles că bibliotecile trebuie să te facă mai bun şi mai frumos, inclusiv la suflet şi în ochii tăi, mai empatic faţă de suferinţele şi nevoile oamenilor. Cantitatea de informaţie din mintea intelectualului se poate dovedi subunitară dacă aceasta nu trezeşte sentimente plăcute cantitativ atât faţă de sine cât şi faţă de cei cu care se învecinează. Intelectualul ar trebui să-şi folosească mintea pentru a-şi îmblânzi sufletul, navigând astfel între cele două forţe mai sus menţionate. Estetica sufletului este singurul criteriu care poate fi folosit pentru a distinge între un intelectual şi un non-intelectual.

Dificultatea reală a societăţii în care trăim este dată de faptul că mulţi intelectuali aderă pe parcurs la cicikovism, preocupaţi fiind cu precădere de satisfacerea orgoliului sau a stomacului. Când foloseşti informaţia din biblioteci pentru a-ţi schilodi sufletul, pentru a dobândi o estetică a urâtului, este clar că ceva este în neregulă cu tine. A nu se confunda intelectualul cu sihastrul, întrucât nu despre aceasta este vorba. Militez pentru folosirea educaţiei în acord perfect cu scopul ei prim, şi anume înfrumuseţarea sufletului şi nu pentru schingiuirea acestuia. Or, intelectualii care intră în politică exclusiv pentru a-şi mângâia orgoliul sau burta şi nu din sentimente empatice cu masele sunt Cicikovi clasici. Sufletul şi frumuseţea acestuia este măsura intelectualităţii şi nu cantitatea de informaţii dobândite. După ce standarde poţi stabili că există un suflet frumos, atunci când minţi, furi, eşte dezinteresat faţă de binele public şi cei care ar trebui să se bucure de acesta? Schimonosirea sufletului este deopotrivă principalul semn al faptului că respectivul este părăsit de spiritul intelectual.

Mădălin Irinel NICULEASA